Culorile stâlpului de frizer sunt o moștenire a unei ere (din fericire) demult apuse, când oamenii mergeau la frizeri nu doar pentru un tuns sau bărbierit dar și pentru sângerare și alte proceduri medicale. În timpul sângerării din Evul Mediu, care implică tăierea unei vene și lăsarea sângelui să se scurgă, a fost un tratament comun pentru o gamă largă de boli, de la durere în gât la ciumă. Călugării, care aveau adesea grijă de bolnavi, efectuau procedura, iar frizerii, având în vedere priceperea lor cu instrumente ascuțite, uneori au oferit asistență. După ce Papa Alexandru al III-lea în 1163 a interzis duhovnicii de la efectuarea procedurii, frizerii au adăugat sângerări in munca lor. Cunoscuți sub numele de frizeri-chirurgi, aceștia au preluat și sarcini precum smulgerea dinților, fixarea oaselor și tratarea rănilor. Ambroise Pare, un francez din secolul al XVI-lea considerat părintele chirurgiei moderne, și-a început cariera ca frizer-chirurg. Aspectul stâlpului de frizer este legat de sângerare, roșul reprezentând sângele și alb reprezentând bandajele folosite pentru a opri sângerarea. Se spune că stâlpul în sine simbolizează bățul pe care pacientul l-a strâns in mana pentru a face venele brațul său iasa în evidență mai proeminent pentru procedură. În Europa, stâlpii de frizerie sunt în mod tradițional roșii și albi, în timp ce în America, polii sunt roșii, albi și albaștri. O teorie susține că albastrul este simbolul venelor tăiate în timpul sângerării, în timp ce o altă interpretare sugerează că albastrul a fost adăugat la stâlp ca o dovadă de patriotism și un semn din cap către steagul națiunii. Pe la mijlocul anilor 1500, frizerilor englezi li s-a interzis să ofere tratamente chirurgicale, deși puteau continua extragerea dinților. Cu toate acestea, atât frizerii, cât și chirurgii au rămas parte a aceleiași bresle comerciale până în 1745. În timp ce sângerarea a scăzut în comunitatea medicală din secolul al XIX-lea, fiind  folosita și astăzi pentru a trata un număr mic de afecțiuni.